unșpe și șapte

stai jos și dă-mi mâna să îți spun câte ceva despre viitor.
nu e al tău să-l iei, decât
și ca să-l poți schimba nu-i, însă, șansa,
decât ca orice vine-n viața ta, cu-avânt,
să cânte timpul ce îți ia povața.
Plimbându-mi alene privirea pe oceanul din fereastră [–nu, nu e un adevărat ocean. E un ocean plăsmuit de mine, care curge cât e cerul de-nalt, și plânge cât e clujul de singur-] din fereastra asta nespălată și pătată cu stropi [–nu ai mei, căci ai mei se curăță singuri de cerneală pe fiecare foaie pe care o prind în dimineți fără de gânduri rele-] cu stropi ai ploii ce uneori îmi face nopțile mai frumoase decât sunt, parcă mă gândesc la toate ușile pe care le-aș putea deschide.
Văd un bloc de 10 etaje, care îmi arată suflete, unul-două, în camerele câte două-trei, până la etajele trei-patru, căci după se înșiră doar lumini de întuneric, câtecinci-șase, care conduc dâre spre cer, câte șase-șapte, ca să ajungă până la stele, vreo șapte-opt, până
la nouă când se instalează noaptea, deja
la zece dă să-nchidă pleoapa mea
și abia la unșpe cântă cocoșul în mintea mea, urmând ca în final, pe la doișpe, săpot să îmi ghidez insomnia spre un loc liniștit, și cald, cu o urmă de foc, un ecou de orchestră, un miros de carte și un creion, pe o foaie.
Toate până la vreo  unu-două, când singură plec să mă prindă ploaia, palpitând departe, căci știu că
pe la două-trei tu ești în joc,
în timp ce eu trag linia
din spate,
spre un bloc.
Aceeași poveste, în alte coji de lemn și saci de beton astupați cu sârme. Alexandra îți zâmbește așa cum luna îi zâmbește nopții. Știu că o să sune ceasul, și că lumea o să își ia rămas bun de la noi. Și timpul, prietenul ăsta veșnic, în care nu e voie să te încrezi, căci e cel mai bătrân, dar știe cel mai puține… îndrăznește să îți aminteascăsă-i dai un sens.
eu ce mă fac, căci sensul meu
trăiește-n bolta unui concert de viori și sulițe
arcușul știe pe de rost drumul
și întărâtă carnea care stă, mucegăiește, și plânge în roiuri de vin
în cercuri. În același sens- dar sensul meu
nu e ca vinul cărnii lui, și al orchestrei…
…nimănui. nimeni nu-i.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: